Astăzi am ieșit din casă obosită. Nu era o oboseală fizică, ci una din aceea care se strânge în timp, după luni pline de oameni, emoții, responsabilități, muncă, drumuri, întrebări și gânduri. Mi-am băut cafeaua și am pornit la plimbarea mea obișnuită prin cartier. Nu aveam vreun plan măreț și nici nu căutam vreo revelație. Voiam doar să mă mișc puțin, să alerg și să respir.

Viaţa mă îmbrăţisează mereu…

Și, ca de fiecare dată, viața a început să mă întâmpine înainte să apuc eu să o caut.

Prima a fost pisica mea iubită, când am deschis uşa blocului, a venit imediat spre mine cu iubire ca și cum mă așteptase toată dimineața. Câteva minute mai târziu, vecina mea, mă striga din iarbă, încercând să se ridice după ce căzuse. Eu credeam că ea plantează ceva în pământ, vreo floare. Nu, ea cazuse şi nu mai putea să se ridice. Am început amândouă să râdem copios. Mi-am continuat drumul cu zâmbetul larg pe buze și, pentru prima dată în ziua aceea, am simțit că ceva din tensiunea pe care o purtam în mine începe să se dizolve.

În dreptul școlii m-am oprit instinctiv. În curte, câțiva copilaşi micuţi de vreo 4, 5 anişori învățau să meargă cu bicicleta printre jaloane. Erau concentrați, serioși și atât de hotărâți să reușească, încât nu puteai să nu îi privești cu drag. Unii se clătinau, alții puneau piciorul jos la fiecare câțiva metri, dar niciunul nu renunța. M-am trezit gândindu-mă că, de fapt, așa arată viața pentru cei mai mulți dintre noi. Ne dezechilibrăm, ne oprim, ne ridicăm și încercăm din nou.

Am mers mai departe…

Şi am trecut pe lângă puii de găină pe care îi întâlnesc aproape zilnic. Dormeau toți îngrămădiți unul în altul pe o bucată de fân, iar când unul mai hoţoman a venit, i-a trezit pe toţi. Ha ha, atunci toată mica lor lume a prins viață. Poate că altcineva nici nu ar fi observat scena. Eu însă am rămas câteva clipe acolo, urmărindu-i și zâmbind.

Mi-am dat seama că una dintre cele mai mari bucurii ale mele este să observ viața în formele ei cele mai simple.

După câțiva kilometri de mers, căldura a început să se simtă serios. M-am oprit lângă apă să mă răcoresc și atunci a început partea mea preferată a zilei. Libelulele zburau deasupra apei într-un dans continuu, iar lumina dimineții se reflecta în aripile lor ca într-un vitraliu. M-am așezat și le-am privit minute în șir. Apoi au apărut doi porumbei. S-au speriat când m-au văzut și au zburat puțin mai departe, dar s-au întors aproape imediat și au început să se scalde în apă.

I-am urmărit fără grabă, iar la un moment dat nici nu mai priveam doar porumbeii. Priveam copacii, apa, cerul, umbrele și lumina dintre frunze. Miroseam florile de pe marginea drumului și simțeam vântul pe piele. În astfel de momente am impresia că sufletul meu se ridică de la pământ și plutește puțin deasupra tuturor grijilor. Nu mă gândesc la trecut. Nu mă gândesc la viitor. Sunt doar acolo și mă simt incredibil de vie.
Citeşte şi: Dacă trebuie să demonstrezi că ești fericit, nu ești.

În parc, în Raiul meu

Când am ajuns în parc și m-am așezat pe banca mea de la umbră, am privit în jur și am realizat că nu se întâmplase absolut nimic extraordinar. Nu câștigasem bani la loto şi nici nu îmi rezolvasem problemele. Nu îmi găsisem răspunsurile la toate întrebările care mă preocupă. Și totuși eram fericită. Foarte fericită. În jurul meu erau oameni care își plimbau câinii, păsări care traversau cerul și frunze care foșneau în bătaia vântului. O zi complet obișnuită. Și poate tocmai aici se ascunde secretul. Ani de zile am crezut că bucuria vine din lucrurile mari. Astăzi știu că ea se ascunde în lucrurile mărunte pe care le observăm doar atunci când încetinim suficient cât să le vedem.

Poate de aceea iubesc atât de mult viața. Nu pentru că este perfectă. Căci nu e. Nu pentru că am tot ce îmi doresc. Nu pentru că nu există zile grele. Ci pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor care lipsesc uneori, există mereu ceva care mă face să mă opresc și să zâmbesc. O pisică la poartă. O vecină care mă strigă şi râde. Un copil pe bicicletă. O libelulă. Un porumbel. O floare. O adiere de vânt.

Pentru alții poate sunt detalii. Pentru mine sunt comori

Iar astăzi, într-o simplă plimbare prin cartier, am găsit din nou mii de motive să fiu recunoscătoare că sunt aici, că respir și că pot trăi încă o zi în această lume atât de imperfectă și atât de minunată.