Dacă tu îți ascunzi bunătatea, ce rost mai are că o ai?

Mai mult, dacă îți ascunzi sentimentele, de ce te mai numești om?

Dacă îți ascunzi emoțiile, cum să știe cineva când te bucuri cu adevărat sau când sufletul tău plânge, în timp ce la suprafață zâmbești?

Dacă îți ascunzi sufletul și tot ceea ce simți, unde mai ești tu?

Nu realizezi că, de fapt, te-ai ascuns chiar pe tine?

Ai ascuns tot ceea ce te definește ca om.

Tot ce e mai bun din tine.

Tot ceea ce înseamnă unicitatea ta.
Citeşte şi: Am scris acest articol pentru mama mea în 2016. Astăzi îl recitesc diferit…

Și apoi te miri că devii invizibil

Te miri că nimeni nu te observă pe stradă.

Că nimeni nu te caută.

Că nimeni nu te sună.

Dar cum ar putea?

Dacă tu nu îți dai voie să exiști cu adevărat?

Dacă nu îți dai voie să trăiești, să te bucuri de viață, să spui exact ceea ce simți?

Nu ar trebui să îți fie teamă să spui ceea ce crezi, ceea ce simți. Pentru că asta te reprezintă.

Asta ești tu.

Cu bune și cu rele.

Dar şi cu dureri și bucurii...

Cu lacrimi și zâmbete.

Real. Uman. Sensibil

Ai curajul să spui ceea ce simți, nu ceea ce vor alții să audă sau ceea ce îți impune societatea.

Pentru că existăm, până la urmă, ca să ne facem viața mai frumoasă unii altora.

Dacă ne ascundem ceea ce suntem, dacă devenim reci, dacă uităm să salutăm, să zâmbim, să mulțumim, să iubim, să ajutăm sau să plângem atunci când sufletul o cere…

atunci de ce mai existăm?

Să ne ascundem?

De cine?

De noi?